Potrivit principiilor fundamentale, recunoscute de Legea nr. 95/2006, profesia de medic are ca principal scop asigurarea stării de sănătate a individului şi a colectivităţii, prin prevenirea imbolnavirilor, dar si prin menţinerea şi recuperarea sănătăţii.
În vederea realizării acestui scop, pe tot timpul exercitării profesiei, medicul trebuie sa dovedească disponibilitate, corectitudine, devotament, loialitate şi respect fata de fiinta umană.
Deciziile şi hotărârile cu caracter medical vor fi luate intotdeauna avându-se în vedere interesul şi drepturile pacientului, principiile medicale general acceptate, nediscriminarea între pacienti, respectarea demnităţii umane, a principiilor eticii şi deontologiei medicale, precum si grija fata de sănătatea pacientului şi sănătatea publica, in general.
În scopul garantarii si asigurării, în orice împrejurare, a intereselor pacientului, profesia de medic are la baza exercitării sale principiul independenţei şi libertăţii profesionale, precum şi dreptul suveran de decizie asupra chestiunilor de ordin medical.
De aceea, în exercitarea profesiei medicale, în limita competenţelor profesionale, medicului nu îi pot fi impuse îngrădiri privind prescripţia şi recomandările de natura medicală.
Acest fapt se datorează, pe de o parte, caracterului umanitar al profesiei de medic, dar şi obligaţiei acestuia de a trata cu deosebit respect şi loialitate fiinţa umană, pacientul său bucurându-se de dreptul de a i se prescrie şi recomanda tot ceea ce-i este necesar, din punct de vedere medical.
Putem spune, fără teama de a greşi, că între interesele pacientului şi drepturile medicului există o corelaţie precum între teoremă şi corolarul ei.
Aşa se face că limitele libertăţii de acţiune a medicului sunt dictate, întotdeauna, de voinţa conştientă şi liber exprimată a pacientului ori a reprezentanţilor săi legali.
Excepţia o constituie cazurile de forta majoră, de urgenţă, ori când pacientul sau reprezentanţii legali ai acestuia sunt în imposibilitate de a-şi exprima vointa sau consimţământul.
Altminteri, medicul acţionează numai respectând voinţa conştientizată a pacientului şi dreptul acestuia de a refuza ori de a opri o intervenţie medicală, chiar dacă ea este destinată unui scop benefic sănătăţii acestuia.
Ce se întâmplă însă în situaţia când pacientul este minor? Vom aborda în continuare câteva particularităţi ale legăturii profesionale ce se leagă între medic şi minor.
În toate cazurile, atunci când este vorba despre situaţia şi tratamentul juridic al minorului, normele dreptului intern consfinţesc principiile şi regulile dreptului internaţional acceptate în tratate şi convenţii ratificate de România, care asigură prevalenţa interesului superior al copilului.
În regulă generală, nici o intervenţie în domeniul sănătăţii nu se poate efectua decât după ce persoana vizată şi-a dat consimţământul liber şi în cunostinţă de cauză, după ce aceasta a primit în prealabil informaţii adecvate în privinta scopului şi naturii intervenţiei, precum şi în privinta consecinţelor şi riscurilor, ea putând în orice moment sa îşi retragă în mod liber consimţământul.
În ceea ce priveste minorul, căruia îi lipseşte capacitatea de a consimţi, trebuie ţinut seama de împrejurarea că o intervenţie nu se poate efectua decât spre beneficiul său direct şi numai cu autorizaţia reprezentantului sau, a unei alte autorităţi sau a unei alte persoane ori instanţe desemnate prin lege. Părerea minorului va fi luată în considerare ca un factor din ce în ce mai hotarator, în raport de varsta şi de gradul sau de maturitate. Şi în cazul minorului, autorizaţia acordata, poate fi în orice moment retrasă în interesul persoanei vizate.
Aşa stau lucrurile în textele internaţionale (Convenţia Naţiunilor Unite din 20 noiembrie 1989 cu privire la drepturile copilului; Convenţia Europeană din 4 aprilie 1997 pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicţiile biologiei şi medicinei), acestea făcând parte, asa cum am aratat, din ordinea internă de drept, după ratificare.
Ele se reflectă, în linii generale, în actuala Lege nr. 95/2006, în capitolul referitor la acordul pacientului informat.
Astfel, legea stabileşte vârsta pentru exprimarea consimţământului informat la 18 ani.
Totuşi, minorii işi pot exprima consimţământul în absenţa părinţilor sau reprezentantului legal, în situaţii de urgenta, când părinţii sau reprezentantul legal nu pot fi contactati, iar minorul are discernamantul necesar pentru a înţelege situaţia medicală în care se afla, în opinia noastră, după împlinirea vârstei de 14 ani, precum şi în situaţiile medicale legate de diagnosticul şi tratamentul problemelor sexuale ori reproductive, a minorului în varsta de peste 16 ani, la solicitarea expresă a acestuia.
Evident că medicul curant, asistentul medical sau moaşa răspund juridic atunci când nu obţin consimţământul informat al pacientului minor sau al reprezentanţilor legali ai acestuia, cu excepţia cazurilor în care pacientul este lipsit de discernământ, iar reprezentantul legal al acestuia nu poate fi contactat, datorită situaţiei de urgenta.
În această situaţie medicul, asistentul medical sau moaşa pot solicita autorizarea efectuării actului medical, autorităţii tutelare, ori, după caz, pot acţiona fără nici un acord, în situaţii de urgenta, când intervalul de timp pana la exprimarea acordului ar pune în pericol, în mod ireversibil, sănătatea şi viata minorului.
Aşadar, sub rezerva acestor situaţii excepţionale, nici o manevra medicală – indiferent de natura ori finalitatea acesteia – nu trebuie efectuată fără acordul celor chemaţi să exprime consimţământul în locul minorului, ca o garanţie strictă a dezvoltării armonioase a acestuia şi ca o forma de respect a drepturilor sale recunoscute de lege.
Având experienţa amară a oricărui părinte ce a avut cândva copilul bolnav, trebuie să mărturisesc că sistemul public medical românesc, deşi, de cele mai multe ori, excepţional, la nivelul reuşitelor medicale, sufera uneori, în mod paradoxal, de o lipsă acută de profesionalism, înţelegând prin aceasta abilităţi de comunicare, compasiune, iniţiativă şi implicare pozitivă.